Istoria începe în 1839, când Alexandre-Edmond Becquerel a descoperit efectul fotovoltaic, observând că lumina soarelui poate genera curent electric. În 1883, Charles Fritts a creat prima celulă solară fizică din seleniu acoperit cu aur, dar eficiența acesteia era sub 1%. Deși primitive, aceste descoperiri au stabilit principiul fundamental al conversiei directe a luminii în electricitate.

Marele progres a venit în 1954, la Bell Laboratories. Echipa condusă de Chapin, Fuller și Pearson a dezvoltat prima celulă solară practică pe bază de siliciu, atingând o eficiență de aproximativ 6%. Deși costul era inițial extrem de mare, acest eveniment a marcat inventarea dispozitivului fotovoltaic modern.

Datorită fiabilității lor, celulele de siliciu au găsit prima lor aplicație comercială în spațiu. În 1958, satelitul Vanguard I a fost primul care a folosit panouri solare pentru alimentare. Succesul din programele spațiale a validat tehnologia, stimulând cercetarea pentru îmbunătățirea eficienței și durabilității.

Crizele petroliere din anii '70 au generat un interes sporit pentru energiile regenerabile. Guvernele au început să subvenționeze cercetarea fotovoltaică pentru utilizare terestră. Deși panourile erau încă costisitoare, au început să fie utilizate pentru aplicații de nișă, cum ar fi alimentarea sistemelor izolate (faruri, relee de comunicații), pregătind terenul pentru producția în masă.

Începând cu anii 2000, inovațiile în materiale (precum siliciul policristalin) și creșterea masivă a producției globale au dus la o scădere drastică a costurilor. Panourile solare au devenit o sursă de energie competitivă din punct de vedere economic, jucând astăzi un rol crucial în tranziția energetică globală prin instalații rezidențiale și parcuri solare la scară utilitară.